IoPT | Gabriel Panțiru

Teoria Psihotraumei orientată spre Identitate

A vorbi despre traumă nu este un lucru facil. Peter Levine, cercetător cu aproape 45 de ani de experiență în studiul stresului și traumei, spune despre ea că este „cea mai evitată, ignorată, negată, neînțeleasă și netratată cauză a suferinței umane”. În inima traumei stau unele dintre cele mai dureroase trăiri de vulnerabilitate și neputință, iar cei mai mulți dintre noi caută opusul acestora. Cu toții ne dorim să fim puternici, să fim plini de energie și să simțim că deținem controlul. Există în fiecare dintre noi o parte care respinge vulnerabilitatea și neputința. Și lucrurile se întâmplă astfel cu un rost, pentru că a fi puternic, plin de energie și în control ne garantează de cele mai multe ori supraviețuirea. Dar dacă negarea traumei și a experiențelor traumatice nu ne face cu adevărat mai puternici, ci, dimpotrivă, mai slabi?

Îmi propun ca paragrafele de mai jos să constituie o introducere în Teoria Psihotraumei orientată către Identitate (Identity-oriented Psychotrauma Theory - IoPT) dezvoltată de profesorul Franz Ruppert. În acest scop, voi începe prin a defini experiența traumatică. Atunci când vorbim despre trauma psihică, cred că e important să nu pierdem din vedere faptul că trauma este o experiență personală care are la bază modul particular în care fiecare dintre noi percepe realitatea. Ulterior, voi descrie mecanismul ultim de supraviețuirea, aflat în centrul IoPT: fragmentarea sau splitarea psihică. Voi prezenta cele trei categorii de structuri psihice generate de experiența traumatică, precum și cele patru tipuri de traumă identificate de Franz Ruppert. Voi încheia prin a vorbi despre cheia care din perspectiva IoPT deschide drumul către vindecare și către regăsirea bucuriei de a trăi: identitatea sănătoasă.

My Approach

Ce este trauma? Sigmund Freud a definit-o ca „o experiență care, într-o perioadă scurtă de timp, furnizează minții un număr crescut de stimuli, prea puternici pentru a fi administrați sau procesați în mod normal” (Freud, 1917). Franz Ruppert o definește ca „un eveniment căruia un om nu-i poate face față folosindu-și capacitățile sale psihice” (Ruppert, 2017)”. Alți cercetători accentuează în definiția traumei rolul percepției. Astfel, pentru Peter Levine, ceea ce face ca un eveniment să fie traumatizant este modul în care noi percepem ceea ce ni se întâmplă. Iar dacă abilitatea noastră de a răspunde la ceea ce percepem ca fiind amenințător este într-un anumit mod copleșită, atunci experiența este una traumatizantă.

În toate aceste trei definiții se regăsește această perspectiva a traumei ca experiență personală. Un eveniment este traumatic sau nu doar în raport cu ceea ce se întâmplă în interiorul ființei umane. O consecință a acestui lucru este faptul că ceea ce este traumatizant pentru o persoană, poate fi stimulant pentru alta. O căzătură de pe bicicletă poate fi o întâmplare banală pentru un adult și o experiență traumatizantă pentru un copil.

Teoria Psihotraumei orientată către Identitate (IoPT) dezvoltată de Franz Ruppert încearcă să explice ce se întâmplă la nivelul psihicului nostru atunci când ceea ce percepem devine copleșitor. La baza acestei teorii se află procesul de fragmentare sau splitare a psihicului. Fragmentarea sau splitarea psihică este ultima strategia de supraviețuire disponibilă organismului și psihicului uman, în măsură a le conserva funcționalitatea. Această strategie se activează automat și se află dincolo de capacitatea noastră de control conștient. Fragmentarea psihică generează o serie de structuri psihice, grupate de Franz Ruppert în trei categorii: părți supraviețuitoare, părți sănătoase și părți rănite.

Părțile supraviețuitoare sunt cele care ne asigură supraviețuirea în momentul în care este trăită experiența traumatică. Ele blochează manifestarea trăirilor de neputință și vulnerabilitate, precum și a celorlalte emoții care ne-ar putea compromite supraviețuirea. Sunt responsabile de îndepărtarea condițiilor de mediu care ne pun în pericol existența sau, dacă acest lucru nu este posibil, de adaptarea noastră la acele condiții. În acest scop, ele direcționează energia către acele structuri psihice care pot facilita această îndepărtarea sau adaptarea. Astfel, într-un context în care ne simțim amenințați, trăirea fricii poate fi periculoasă pentru că ne poate împiedica să reacționăm. Dacă avem un minim de resurse, ține de supraviețuirea noastră să blocăm această emoție și să devenim neînfricați până ajungem într-un mediu sigur. Dacă mediul în care ne simțim amenințați este propria familie, iar părăsirea ei este imposibilă datorită vârstei, blocarea fricii devine cvasipermanentă.

O evoluție sănătoasă posttraumatică implică reducerea energiei alocate părților supraviețuitoare, recunoașterea structurilor psihice traumatizate și reintegrarea lor în structurile psihice sănătoase. Părțile noastre supraviețuitoare au rolul de a păstra însă această fragmentare până când contextul permite trăirea sau reintegrarea stărilor traumatice. Cu alte cuvinte, reintegrarea celor trei tipuri de structuri psihice este imposibilă până nu găsim un context sigur, care să încurajeze și să respecte trăirea experienței traumatice inițiale.

Dacă acest lucru nu este posibil, părțile supraviețuitoare au tendința de a dezvolta diferite atitudini fundamentale, rigide, menite a păstra sub control splitarea psihică: evităm amintirile legate de evenimentul traumatic și negăm importanța sau impactul lui; căutăm activități care să ne distrag atenția de la starea de disconfort interior; căutăm alinare în droguri, alcool sau medicamentație; căutăm tot timpul noi strategii de a ne ține sub control exprimarea părților traumatizate; ne ținem sub control nu doar pe noi înșiși, ci și pe celelalte persoane care ne-ar putea aminti de traumă; suntem recunoscători celor care ne susțin eforturile de ignorare a traumei; ne tratăm propriul corpul ca pe un obiect supărător, pe care căutăm să-l „reparăm”. Părțile supraviețuitoare sunt cele care spun: Ei, ce mare lucru mi s-a întâmplat?! Alții au pățit-o mai rău! sau Da, tata m-a bătut, dar m-a făcut om!

Părțile sănătoase sunt cele care ne asigură în continuare contactul cu realitatea. Ne permit să observăm ce se întâmplă cu noi și mediul din jurul nostru, să căutăm soluții adecvate pentru problemele observate, să menținem relații sociale sau să creăm relații noi, să funcționăm într-un mod acceptabil în sfera socială, profesională sau în alt domeniu de interes. Părțile noastre sănătoase ne fac să căutăm răspunsuri la întrebarea: Ce este în neregulă cu mine? Tot ele vin și spun: Vreau să fiu bine!

Părțile rănite sunt cele care încapsulează trăirea traumatică, senzațiile puternice de vulnerabilitatea și neputință. În aceste părți sunt blocate emoții puternice de furie, frică, dezgust, rușine, vină sau o anxietatea puternică de moarte. Acestea rămân blocate în momentul traumei și erup puternic la suprafață atunci când elemente ale mediului înconjurător ne amintesc de existența lor. Părțile rănite au o puternică componentă senzorială și se pot manifesta fizic prin diverse simptome somatice: musculatura rigidă sau înțepeniri ale corpului, probleme de respirație sau digestive, dureri cronice care nu au o cauză medicală clară sau oboseală cronică, probleme ale sistemului imunitar, astm sau boli de piele.

Biografia traumei

Trauma de identitate: Sunt eu dorit?

Lucrul cu Metoda Propoziției Intenției i-a permis lui Franz Ruppert să exploreze experiențele traumatice timpurii, apărute în perioada copilăriei. Peter Levine menționează ca posibile cauze ale traumelor în rândul copiilor abuzul emoțional, fizic și sexual, neglijarea, trădarea sau abandonul, proceduri medicale și dentare invazive, căderi sau așa-numitele răniri minore, boli, în special dacă implică febră ridicată sau otrăvire accidentală, a fi lăsat singur, imobilizarea prelungită din cauze medicale, expunerea la temperaturi extreme, sunete bruște puternice sau nașteri dificile. Franz Ruppert adaugă la această listă o serie de posibile traume intrauterine. Acestea pot fi prezente sub forma unor tentative de avort, a abuzurilor fizice sau a unui stres extrem trăit de către mamă în timpul sarcinii, a consumului de alcool sau droguri în timpul sarcinii, a efortului fizic excesiv din partea mamei, a faptului că bebelușul nu este dorit de către mamă sau tată sau că nu-i este acceptată identitatea sexuală, părinții dorindu-și un copil de sex opus.

Franz Ruppert a propus organizarea experiențelor traumatice timpurii pe baza succesiunii apariției lor. A denumit această structură ordonatoare „biografia traumei”. Potrivit IoPT, prima experiență traumatică pe care o poate trăi o persoană este trauma de identitate. Această traumă se naște din răspunsul la întrebarea: Sunt eu dorit? Dacă răspunsul pe care copilul îl primește este Nu, dacă mama nu-și dorește copilul, fie pentru că este rezultatul unui viol, fie pentru că vine într-un moment nepotrivit al vieții ei, fie pentru că, datorită propriilor traume, nu se poate conecta emoțional cu el, fie din alt motiv, „viața sa este încă de la început o luptă pentru existență” (Ruppert, 2017).

De ce? Pentru că, în acest caz, el nici nu ar trebui să existe. Pentru a supraviețui el va trebui să se ascundă și să-și ascundă propria identitate. Va fi nevoit să găsească moduri de a fi care să-i permită să supraviețuiască. Copilul va căuta în afara lui răspunsul la întrebarea Cum să fiu eu ca mama să mă vrea și eu să pot rămâne în viață? Așa cum declară Franz Ruppert, „propria bucurie de a trăi, propria vitalitate, propria voință, încrederea în forțele proprii, propriul eu – toate acestea trebuie abandonate pentru a putea rămâne în relație cu un mediu respingător, care te împiedică în permanență să trăiești”. Târziu după producerea ei, trauma de identitate va da naștere întrebării terapeutice: Cine sunt eu?

Trauma de iubire: Sunt eu iubit?

Trauma de iubire este o consecință inevitabilă a traumei de identitate. Întrebarea care stă în spatele ei este: Sunt eu iubit? Trauma de iubire apare atunci când relația pe care copilul reușește să o păstreze cu mama nu este una clară, iubitoare, care să răspundă nevoilor lui. Mai degrabă ia forma unei relații dificile, dureroase, frustrante, manipulative și persecutorii. Nevoile copilului devin subordonate nevoilor persoanei de la care așteaptă iubire: Voi fi așa cum ai tu nevoie să fiu, astfel încât să mă poți iubi. Această schimbare în ordinea priorității nevoilor va conduce la apariția unor idei iluzorii despre fericire și iubire: Eu sunt fericit doar dacă tu ești fericit. Cu alte cuvinte: Eu însumi nu sunt atât de important, contează doar ca tu să te simți bine.

Trauma sexuală și a lipsei de protecție: Sunt eu în siguranță?

Trauma sexuală și a lipsei de protecție apare de cele mai multe ori acolo unde există o traumă de iubire, acolo unde lipsește o relație iubitoare și protectivă cu proprii părinți.

Trauma propriei agresivități

Ultima formă de traumă din modelul biografiei traumatice al lui Franz Ruppert este cea a agresorului. Victima traumei de identitate, de iubire sau a traumei sexuale și a lipsei de protecție devine la rândul său agresor. Fie își îndreaptă furia și agresivitatea în interior, dezvoltând acel critic interior care blamează și pedepsește fără oprire, fie, prin faptele și omisiunile lui, produce suferință altor oameni.

În primul caz, agresivitatea orientată în interior variază de la ignorarea permanentă a părților traumatizate, inclusiv a propriului corp, la violență fățișă îndreptată împotriva propriei persoane prin auto-mutilare sau chiar tentative de suicid. În al doilea caz, traumatizarea ia forma ostracizării sociale, a rușinii față de propriile acțiuni, a sentimentelor de vinovăție și a mustrărilor de conștiință. Așa cum arată Franz Ruppert, „ceea ce leagă cel mai mult calitatea de victimă de calitatea de agresor este rușinea care te lasă fără cuvinte și care generează un stres interior permanent, ca urmare a faptului că nu te mai poți dezvălui celorlalți și ești nevoit să te negi pe tine însuți”.

Identitatea sănătoasă

Identitatea sănătoasă reprezintă cheia care desface biografia traumatică. Identitatea sănătoasă înseamnă un eu sănătos, înseamnă să cunoști cu claritate răspunsul la întrebarea: Cine sunt eu? Cine sunt eu atunci când rămân fără un loc de muncă? Cine sunt eu atunci când pierd cea mai importantă relație, familia sau prietenii? Cine sunt eu atunci când pierd tot ceea ce mă făcea să mă simt în siguranță? Cine sunt eu atunci când nu mai sunt tot ceea ce mi s-a spus că trebuie să fiu?

Înainte de toate, noi suntem în orice moment suma tuturor experiențelor trăite până în acel moment, bune sau rele. Astfel, identitatea sănătoasă vine cu o acceptare a tuturor experiențelor trăite de noi și a tuturor părților noastre. În spatele unei identități sănătoase se află dorința de a căuta refacerea unității psihicului nostru, dorința de a căuta să stăm cu tot ce ne place și displace la noi înșine, cu tot ceea ce suntem și nu suntem. Înseamnă să păstrăm contactul cu părțile noastre sănătoase, să putem sta alături de suferința emanată de părțile traumatizate și să putem vedea cu claritatea comportamentele noastre de supraviețuitor.

În al doilea rând, identitatea sănătoasă înseamnă să ne simțim ancorați în propriul corp. Să ne simțim corpul în fiecare zi și nu doar atunci când ne doare, să distingem senzațiile corpului nostru, să ne identificăm corect emoțiile și stările corporale care le însoțesc, să ne iubim și să ne îngrijim corpul, să fim conștienți și să răspundem nevoilor lui, să îl putem vedea ca pe o parte a ființei noastre, nu doar ca un obiect pe care îl utilizăm sau neglijăm. Identitatea sănătoasă înseamnă să ne raportăm la noi înșine ca la un subiect și nu ca la un obiect.

Nu în ultimul rând, identitatea sănătoasă înseamnă să găsim punctul de referință care ne ghidează existența în interiorul nostru. Să relaționăm cu ființele din jurul nostru conștienți de propriile granițe și de propriile nevoi, de propriile dorințe, gânduri, amintiri, emoții. Identitatea sănătoasă înseamnă să fim conștienți de faptul că valoarea noastră nu este dată de cei cu care suntem sau lucrurile pe care le facem sau deținem. Identitatea sănătoasă înseamnă să știm și să simțim că, asemeni oricărui copil care se naște, suntem valoroși prin simplul fapt că existăm. Suntem valoroși prin simplul fapt că suntem o ființă vie, o ființă care are un potențial de a face bine care va rămâne întotdeauna necunoscut.

Lucrul realizat de Franz Ruppert cu Metoda Propoziției Intenției a arătat că această așezare conștientă în centrul propriei vieți are consecințe. Persoana cu o identitate sănătoasă:

nu trebuie să se agațe de alți oameni și să se amestece în viețile lor.
nu vrea să dobândească control și putere asupra altora, nu vrea să se lase distrasă de la propria suferință și nici să se identifice cu suferința altor oameni.
nu are nevoie de strategii compensatorii, cum sunt acumularea de posesiuni, consumul de substanțe sau alte forme de comportament compulsiv, pentru a fugi de sine și a-și ascunde angoasa existențială și teama de abandon sau durere.
are un eu sănătos care dorește să fie plin de viață și să se dezvolte singur.
își este autosuficientă, deoarece realizează că îi este îndeajuns să-și trăiască propriile experiențe de viață, pe care le integrează în sine (Ruppert, 2017).